Vasile Pop-Silaghi 20 Mar 2013 -
Eticheta seminței de cartof certificată
În 2012 am avut un an agricol dificil, în special pentru plantele mari consumatoare de apă. Cartoful şi rădăcinoasele (sfecla de zahăr), dar şi alte specii care au un sistem radicular superficial, au suferit cel mai mult în condiţiile de secetă de anul trecut
În zona de origine a cartofului (Anzii din America de Sud) volumul precipitaţiilor ajunge până la 2000 mm/an, faţă de 500-700 mm în zonele favorabile acestei culturi din ţara noastră. Studiul climatic al zonelor de cultură de la noi a scos în evidenţă că în stepă şi silvostepă, necesitatea irigării are o frecvenţă de 85-97% din ani, în zona colinară - 71%, iar în zona submontană-montană - 45-55% din ani (Ianosi, S. şi colab., 2002). Cu alte cuvinte, nici în zona de cultură a cartofului cu cele mai multe precipitaţii nu ne permitem să nu irigăm decât într-unul din doi ani.
Necesarul de apă şi potenţialul de producţie
Şi atunci? E clar că nu avem condiţii climatice corespunzătoare ca să obţinem fără eforturi deosebite producţii multianuale de 40 t/ha, aşa cum se obţine în vestul şi nordul Europei de două decenii încoace, dar o producţie medie de 20-25 t/ha, cum are Polonia, de exemplu, adică vreo 5 milioane de tone per total naţiune, ar fi posibilă fără eforturi deosebite.
În acelaşi timp, o astfel de producţie ar fi prea mare pentru consumul intern, în condiţiile în care industrializarea cartofului este la pământ. Noi avem nevoie anual de maximum 3 milioane de tone pentru consum uman, animal şi pentru sămânţă. Pentru diferenţa de cantitate, trebuie fie să exportăm, fie să producem amidon, dextroză, chips sau alte produse fabricate.
În România, după determinările făcute de Ianosi, S. şi colab., într-un an normal se poate realiza o producţie de 30-40 tone de cartof/ha cu un consum de 650-750 mm de apă în perioada de vegetaţie (aprilie - septembrie) şi cu o tehnologie avansată. Rezultă clar că în zona de stepă-silvostepă e nevoie de 8-12 udări pe sezon, în zona colinară, de 4-6 udări şi în zona de munte, 2-4 udări, cu o normă de udare de 300-400 mc/ha.
Mai multă apă = mai mult îngrăşământ, mai multă producţie
Dacă apa este asigurată, ne permitem să fertilizăm cu cantităţi mai mari de îngrăşăminte, pentru că apa favorizează asimilarea acestora şi, implicit, creşterea producţiei. Ştiut fiind faptul că pentru obţinerea unei producţii de 30 t/ha, din sol se exportă în jur de 150 kg N, 60 kg P2O5, 350 kg K2O, 90 kg CaO şi 30 kg MgO, precum şi alte microelemente, şi dacă luăm în calcul o stare medie-bună de aprovizionare naturală în elemente nutritive a solurilor din zonele favorabile culturii cartofului (IN - indice azot = 3; PAL - conţinut de fosfaţi uşor solubili = 50 ppm; KAL - conţinut de potasiu mobil = 100 ppm), rezultă că trebuie să aplicăm o cantitate de 157 N s.a., 70 P2O5 s.a. şi 94 kg K2O s.a., adică un total de 321 kg s.a..
Având în vedere şi faptul că îngrăşămintele chimice nu sunt asimilate integral de plante (pierderi prin levigare, participarea la mineralizarea resturilor vegetale etc.), rezultă că ne-ar trebui 350 kg de s.a. NPK, adică vreo 800-900 kg/ha produs comercial de tip complex cu 3 elemente (1:0,45:0,6). La cartoful pentru sămânţă, dozele de azot scad în favoarea celor de fosfor, cu 30 kg s.a./ha.
Să spunem că fertilizăm în primăvară (dacă nu am aplicat fosforul şi potasiul din toamnă) cu 900 kg complexe, ceea ce ne-ar costa, cu administrare cu tot, aproximativ 3000 lei. Dacă nu plouă şi nici nu irigăm, mai bine nu blocăm în pământ asemenea valoare.
Înjumătăţim doza înainte de plantare şi venim în vegetaţie cu îngrăşăminte foliare de ultimă generaţie, care, aplicate concomitent cu cele 7-8 tratamente pentru boli şi dăunători, în câte 300-500 l apă/ha, compensează şi eficientizează componenta de fertilizare - atât de importantă - din lanţul tehnologic.
Atenţie, însă! La cartof, fertilizarea foliară nu înlocuieşte fertilizarea de bază, este doar o metodă compensatorie în condiţiile asigurării unui starter consistent la nivelul bilonului.
Cum valorificăm la plantare tuberculii din stoc?
• Sortarea materialului de plantat. Dacă nu ne permitem să cumpărăm altă sămânţă, bine verificată ca provenienţă şi valoare biologică (certificată), şi dacă totuşi avem încredere în valoarea biologică a seminţei din stoc, trebuie să procedăm la o sortare foarte atentă a materialului de plantat. Se ştie că, mai ales la soiurile târzii-semitârzii, tuberizarea are loc într-o perioadă mai lungă, în etape, în funcţie şi de condiţiile climatice şi de tehnologie. Astfel, tuberculii din stoc sunt rezultatul unor tuberizări diferite.
De regulă, primii tuberculi obţinuţi (de exemplu, în iulie) vor fi mai bătrâni fiziologic, dar în care nu s-a înregistrat în memorie întregul film estival al stresului. Ei au scăpat de cea mai critică perioadă (iulie - august).
Cum îi recunoaştem? Au coaja mai groasă, periderma e mai aspră, sunt mai bogaţi în substanţe, mai grei şi mai turgescenţi comparativ cu cei generaţi în ultima parte a verii (mai mici, cu coaja subţire, uneori chiar exfoliaţi). Aceştia din urmă trebuie eliminaţi de la plantare, chiar dacă aparent sunt sănătoşi. Prin această lucrare, vom avea măcar certitudinea că golurile la răsărire nu vor depăşi un procent acceptabil (să zicem 20%).
• Trebuie să mărim norma de plantare, adică în loc să folosim 45-55 mii tuberculi pe ha vom folosi cu 30% mai mult, pentru ca numărul de plante sănătoase să nu scadă sub 40 mii/ha. La un randament de 750 gr tuberculi pe cuib, respectiv 10 tuberculi cu greutatea medie de 75 gr fiecare, se poate obţine, iată, o producţie de 30 t/ha.
• Climatul optim din depozit. A nu se uita că în marile depozite cu temperatură şi umiditate controlate, dar şi în alte tipuri de silozuri, lucrarea de sortare trebuie să fie precedată de o perioadă pregătitoare, în care temperatura din depozit trebuie să urce trepat.
Astfel, pentru a reduce vătămările mecanice şi pătarea neagră a pulpei, zahărul din tubercul, provenit prin transformarea amidonului datorită temperaturilor scăzute din perioada de păstrare, trebuie să treacă din nou în amidon, amidon care asigură rezistenţă la afecţiunile menţionate anterior. Procesul durează 7-10 zile, ventilând cu aer cald 1-2 ore pe zi până când în masa de tuberculi se ajunge la 8-12 °C.
Plantarea timpurie: riscuri şi beneficii
Plantarea se face atunci când terenul ne permite, deoarece a aştepta, începând de acum, temperatura de 6-8 °C în sol la adâncimea de 10 cm şi temperaturi diurne consecutive în 5-6 zile de peste 10 °C - aşa cum prevede literatura de specialitate - ar fi o eroare. Plantând devreme, evitaţi ruperea a încă unei generaţii de colţi, evitaţi o parte din perioada de secetă din a doua parte a vegetaţiei şi folosiţi rezerva de apă din sol.
Atenţie însă la prognoze, pentru că un îngheţ la sol poate să afecteze tuberculii dacă grosimea stratului de pământ din bilon este mai mică, în cm, decât dublul gradelor negative. Cu alte cuvinte, dacă am plantat sub un strat de 10 cm de pământ, o temperatură de -5 °C poate să afecteze integritatea fiziologică a tuberculilor.
Din experienţele proprii, pe terenuri lutoase, dacă bilonul este reavăn-uscat, dens, cu o textură fină, iar temperaturile scăzute nu sunt precedate de ploi şi nu durează mai mult de 2-3 zile consecutiv, tuberculii nu îngheaţă nici la -10 °C. Zăpada căzută după plantare în condiţii de temperaturi uşor negative nu afectează tuberculii plantaţi.
Adâncimea de plantare este, de obicei, de 4-8 cm. De regulă, fracţia mare de sămânţă (45-55 mm) se plantează mai adânc, cea mică, mai în faţă, chiar la 0-4 cm. Dacă - atenţie! - materialul de plantat nu are vigoare fiziologică ridicată, adâncimea de plantare trebuie să fie mai mică (0-6 cm), indiferent de mărimea materialului de plantat.
În acest caz, este foarte important ca formarea bilonului să se execute în două etape: la plantare e bine să folosim rariţa cu discuri şi să construim un bilon de 5 cm înălţime, apoi după încolţire, cu o rariţă specială refacem bilonul până la înălţimea dorită.
Măsuri de prevenire a pierderii apei din sol
Distanţa dintre rânduri este discutabilă, mai ales în condiţiile anului 2012. Având în vedere mecanizarea culturii cartofului, folosirea unor agregate din ce în ce mai mari, pentru evitarea tasării şi pentru creşterea productivităţii muncii, distanţa dintre rânduri a crescut în România de la 50 cm în anii \'30 la 62,5 cm în anii \'60, la 0,75 cm după anii \'80, iar în ţări ca Anglia sau SUA se foloseşte acum o distanţă de 90-96 cm. Se practică şi distanţe de 101, 106 sau 132 cm (Ianosi, I. şi colab, 2002).
Dacă, spre exemplu, anul trecut, lanurile arse de secetă încă din prima decadă a lunii iulie ar fi fost plantate la 50-62,5 cm, indiscutabil că altfel ar fi fost bilanţul termohidric. S-a văzut clar că intervalul dintre biloane a rămas expus evaporării, pentru că lanul nu se încheiase, iar crăpaturile pe aceste intervale erau apocaliptice.
O altă metodă de prevenire a pierderii apei din sol ar fi abordarea specială a lucrărilor de întreţinere în prima perioadă de vegetaţie.
Tehnologia modernă, intensivă, nu discută de praşile mecanice. Erbicidarea cu substanţe peliculare, foarte eficiente de altfel, nu permite lucrări ulterioare pentru a nu deranja pelicula care inhibă germinarea seminţelor de buruieni. Dacă însă, după plantare, cu toate că am obţinut un bilon bine structurat, fără bulgari, dar care din cauza unei alternanţe între o ploaie şi o secetă agresivă, chiar dacă nu de lungă durată, bilonul face crustă, crapă, tuberculul mamă se deshidratează, răsărirea este mai greoaie, apa din bilon se pierde, diminuând rezerva pentru viitoarele rădăcini şi stoloni.
Neexcluzând erbicidarea, putem amâna momentul efectuării acesteia până la răsărire şi vom folosi o doză mai redusă de metribuzin, de exemplu, urmând ca mai târziu să suplimentăm erbicidarea cu un alt produs. În acest interval însă putem executa lucrarea de rebilonat sau, de ce nu, o grăpare uşoară cu plasa de lanţuri (uitată, de altfel, ca şi sapa rotativă la cerealele păioase!), care distruge crusta, rupe capilaritea şi opreşte evaporaţia.
Sunt doar câteva sublinieri ale principalelor aspecte tehnologice care, efectuate mai atent, special adaptate unui posibil an secetos, pot diminua semnificativ pierderile de producţie.
Cartoful - mare consumator de apă
Din păcate, cartoful face parte dintr-o categorie aparte de plante în ceea ce priveşte consumul de apă: o dată, pentru că are potenţial de producţie foarte mare (peste 100 t/ha, plus încă vreo 15-20 t/ha de frunze, vreji şi stoloni) apoi, producţia comercială (tuberculii) are un conţinut ridicat în apă, până la 88%, faţă de 75% la sfecla de zahăr, de exemplu, sau faţă de 15% la grâu şi, în al treilea rând, având în vedere tehnologia de plantare, în biloane, prin care aria expusă evaporării se dublează pe unitatea de suprafaţă, pierderea apei din sol este foarte mare, mai ales în prima parte de vegetaţie (până la acoperirea solului cu aparatul foliar, moment în care apare din nou un vârf de consum prelungit, tocmai pentru tuberizare şi dezvoltarea producţiei).
Stresul termic şi hidric
Se poate întâmpla ca din cauza stresului termic şi hidric la nivel vegetativ, asimilarea îngrăşămintelor foliare să nu mai aibă loc decât parţial şi doar în perioade nocturne, stomatele fiind mai tot timpul închise din cauza stresului.
Nu întâmplător, nici pesticidele sistemice, care acţionează după translocarea în ţesuturile plantelor, nu au efect când e secetă. Nu toţi producătorii de pesticide specifică acest aspect în prezentarea produsului, dar noi ştim şi e firesc să fie aşa, cunoscând bine fiziologia plantei şi modul de acţiune al pesticidelor.
Sămânţa din producţia anului trecut
Cu privire la sămânţa folosită în această primăvară, trebuie să remarcăm faptul că anul trecut, din cauza condiţiilor climatice deosebit de vitrege, materialul obţinut în loturile semincere e mai puţin viguros din punct de vedere fiziologic, chiar dacă, sub aspect virotic, sămânţa depozitată din producţia 2012 poate fi corespunzătoare.
Ce putem face? Se ştie că în condiţii de acumulare a unei sume de temperaturi aferente perioadei de vegetaţie (până la depozitare) mai mare decât necesarul, se obţine o sămânţă “îmbătrânită” din punct de vedere fiziologic.
Această sămânţă a acumulat în timpul vegetaţiei şi depozitării toate defectele de stres termic şi hidric şi iese mai repede din repaus, încolţeşte încă din depozit, se deshidratează, iar prin ruperea colţilor, operaţie necesară înainte de plantare, se pierde cea mai bună rezervă de viitori lujeri.
Mugurii dorminzi (câte unul într-o parte şi în cealaltă a mugurelui principal, în cadrul aceluiaşi ochi) situaţi în spatele zonei de dominantă apicală vor da colţi mai puţin viguroşi, uneori debili sau nu vor răsări deloc. Prin ruperea colţilor (uneori necesară de 2-3 ori înainte de plantare), tuberculii pierd 20-80% din substanţele de rezervă acumulate, necesare pentru a forma o nouă plantă.
Apa din tuberculul mamă are rol de dizolvare şi de transport al substanţelor nutritive, contribuind la menţinerea turgescenţei celulelor şi a concentraţiei sucului celular. Pe fondul acestei epuizări, asociată cu acea degenerare climatică din anul precedent, procentul de răsărire poate fi diminuat chiar cu 70-80%.
